Episcopul Edir Macedo

A XIII-a zi de post

Neprihănirea, Credinţa şi Iubirea

Fie că este, fie că nu este, vina diavolului, adevărul este că o mare parte din umanitate este pierdută într-un mod iremediabil. Trei din patru persoane care aud Cuvântul lui Dumnezeu sunt pierdute.

Dar ce să facem? Să rupem Neprihănirea Lui şi să impunem voinţa Lui tuturor rebelilor şi dispreţuitorilor? Dreapta şi perfecta Lui Neprihănire, nu permite greşeala. Planul Său de salvare al tuturor oamenilor a fost elaborat după neprihănire. Nici chiar El, Atotputernicul şi Judecătorul Cel Drept, nu poate revoca Cuvântul pe care l-a rostit. Datorită acestei dreptăţi perfecte şi de nepătruns ce vine în urma practicării credinţei, toate fiinţele umane, pot să fie salvate atâta timp cât sunt în viaţă şi se află în toate facultăţile lor mintale. În tot acest timp, ei pot opta să creadă în Domnul Iisus, recunoscându-L ca Unicul Domn şi Mântuitor.

Calitatea credinţei cerută ca fiind necesară pentru mântuirea sufletului, trebuie să aibă acelaşi caracter de iubire ca şi cea de tipul ahava (adică, credinţă lipsită de sentimente).

Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât L-a sacrificat pe Propiul Lui Fiu pentru omenire. El a sacrificat înainte să vadă un răspuns de la umanitate. A sacrificat pentru că iubea. A sacrificat pentru că a crezut.

Nu există nici iubire şi nici credinţă dacă nu există atitudine sacrificală. Cine fuge de asta este condamnat la eşecul privind atât credinţa cât şi iubirea. De fapt, este supus eşecului în toate ariile vieţii lui.

Adam şi Eva au fost creaţi ca un capriciu. Perfecţi atât fizic spiritual. Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu se referă la caracterul neprihănit după asemănarea lui Dumnezeu. Atunci când au încălcat legea, au devenit păcătoşi, oameni cu prihană. Atunci au pierdut ceea ce aveau mai sfânt în ei. Comuniunea cu Dreptul Judecător. De aici, ce comuniune mai putea exista între prihană şi Neprihănire? Între Lumină şi întuneric?

Pentru ca păcatul încălcării Legii să le fie iertat oamenilor, trebuia ca cineva să şi-l asume şi să-l ia cu el în mormânt. Din acel moment, păcatul avea să moară şi el odată cu cel din mormânt.

Dar cum putea cineva să-şi asume păcatul altora dacă şi el avea păcate? Nu ar fi putut. Pentru a asuma păcatele altora, trebuia ca persoana respectivă să fie perfectă şi fără de păcat. Unde puteam găsi o astfel de persoană? Nu aveam cum.

Dumnezeu a trebuit să creeze o naţiune separată de celelalte naţiuni păgâne şi să facă, ca din aceasta să se nască Unicul Său Fiu pe lumea aceasta. Proiectul lui Dumnezeu de a creea o Lume neprihănită şi perfectă prin întâiul Adam, a fost spulberat datorită păcatului acestuia. Însă, cu Al Doilea Adam, care este Iisus, nu a mai dat greş. El a trăit în neprihănire şi astfel Şi-a putut însuşi păcatele celorlalţi. Asta L-a făcut să fie blestemat şi ca o replică a blestemului aruncat asupra Lui, a fost crucificat.

Totuşi, a luat cu El în mormânt păcatele omenirii. Nici o fiinţă omenească şi cred că nici un înger de asemenea, nu poate să înţeleagă profunzimea iubirii şi credinţei lui Dumnezeu pentru naţia umană şi cum de Şi-a lepădat Fiul şi L-a aruncat să guste din ruşinea crucii.

Simţul neprihănirii, credinţei şi iubirii Lui, L-au „împins” şi L-au obligat să ia această atitudine. Nu este normal ca şi El la rândul Lui să ceară de la oameni acelaşi tip de credinţă şi iubire (sacrificale) în ceea ce Îl priveşte pe El? Chiar despre asta  ne învaţă şi Isus:

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24)

El poate cere orice fel de sacrificiu de la cei ce Îl urmează pentru că El Însuşi a fost un sacrificiu pentru toţi. De aceea, folosind credinţa lipsită de emoţii, păcătosul poate primi iertarea şi poate avea parte de dezvinovăţire înaintea lui Dumnezeu. Astfel îşi poate salva sufletul.