Acțiune sau Rugăciune?
A ști să se separe momentul corect între rugăciune și acțiune este fundamental pentru cucerirea beneficiilor credinței. De multe ori, se apelează la rugăciune când ar trebuie să se ia o atitudine. Alteori se ia o atitudine când ar trebuie să se facă rugăciune. De aceea oportunități sunt disprețuite, și eșecuri adăugate.
Exemplul lui Moise ne este de folos ca exemplu. Când a ieșit din Egipt, a ajuns înaintea Mării Roșii conducând 3 milioane de persoane, printre care bătrâni, gravide , copii, recent născuți, animale în afară de lucrurile care le aparțineau. În urmă, sub comanda propriului Faraon, venea furioasa armată a Egiptului înarmată până în dinți. Moise nu avea arme și nici armată pentru a se apăra. Dificultatea de locomoție nu îi permitea să fugă. Tehnic, nu exista nici o ieșire.
De multe ori ne înfruntăm cu o situație asemănătoare. Ce trebuie să facem? Gravitatea acelui moment era atât de mare încât Moise nici nu s-a rugat. Ci a strigat.
”De ce strigi către Mine? Spune poporului să meargă înainte. Tu să-ţi ridici toiagul şi să-ţi întinzi mâna spre mare, iar ea se va despărţi şi israeliţii vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.”, a fost răspunsul lui Dumnezeu (Exodul 14.15-16)
Dumnezeu a oferit poporului său toiagul credinței. Această unealtă necesită atitudine.
Credința este acțiune!
Și, dacă există credință, de ce să se facă rugăciune sau chiar să se și strige când se știe ceea ce trebuie făcut?
Deixe o seu comentário