Preotul Locașului Duhului Sfânt
Sunt lucrător la sediul naţional al Locașului Duhului Sfânt din Brazilia (San Paulo) unde merg şi lucrez în fiecare sfârşit de săptămână şi în cursul săptămânii. Deasemenea merg la ţară în fiecare Duminică la un Locaș al Duhului Sfânt dintr-un mic orăşel unde eu şi familia mea avem o gospodărie foarte mică.
Bisericuţa aceasta este foarte simplă. Aerul condiţionat a fost înlocuit aici cu clasicul ventilator, scaunele albe şi tapiţate de la catedrală sunt înlocuite cu aşa-zisele bănci bune, dar rele, de lemn de pe care, atunci când părintele ne spune să ne ridicăm, suntem extrem de încântaţi să o facem. (catedralele şi sediile naţionale au scaune foarte diferite – sunt atât de confortabile încât îţi vine să dormi pe ele)
În această bisericuţă este un părinte principal şi un părinte auxiliar. Doar doi preoţi pentru a răspunde nevoilor unui oraş întreg… Este un lucru foarte diferit faţă de la sediul meu regional unde sunt 7 preoţi.
În aceste zile, îtr-o călătorie spre San Paulo, soţia părintelui a suferit un accident grav şi a fost dusă la urgenţe. Biserica a fost şocată. Toată ziua se gândea, că a doua zi, părintele auxiliar va face slujba, dar, spre surprinderea noastră, acolo era părintele principal şi chiar propovăduia cu o credinţă incredibilă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici înfăţişarea lui nu părea tristă. Din contră, el era acolo şi binecuvânta viaţa poporului pe care Domnul Iisus l-a încredinţat în mâinile sale.
Când părintele auxiliar de la biserica mea, s-a căsătorit, m-a sunat să-mi ceară ajutorul ca să se mute. Singurul lucru pe care îl aveau el şi soţia lui, era o cutie de tacâmuri şi de farfurii şi o gentă cu haine. Până şi butelia a trebuit să o ia de la mine pentru că ei nu aveau.
Altă dată, părintele regional al bisericii m-a chemat să-l ajut să se mute. Singurele bunuri de care avea nevoie să fie transportate, erau genţile cu haine. Doar atât. Doar atât. Maşina şi casa au rămas, iar părintele a plecat.
Părintele de la Locașul Duhului Sfânt este aşa: Nu are maşină, nu are bani, nu are zi liberă, nu are casă, nu are absolut nimic înafară de hainele de pe el şi soţia lui.
Părintele de la Locașul Duhului Sfânt nu are nici măcar dreptul de a plânge la o eventuală moarte a cuiva drag. Părintele de la Locașul Duhului Sfânt nu are dreptul la odihnă, la distracţie, la relaxare, la a strânge bunuri şi toate astea pentru că viaţa lui nu mai este a lui ci aparţine altarului, poporului şi mai presus de toate, lui Dumnezeu.
Mulţi tineri de 15, 16, 18 ani, atunci când îşi văd părintele regional sau episcopul mergând cu o maşină „beton” poruncind încoace şi încolo, se gândesc imediat: „Vreau să fiu preot”
Mulţi intră în lucrare cu gândul acesta: Vreau să mi se slujească, să dau ordine, să fiu şeful cuiva, dar când se întâlnesc cu realitatea totalmente diferită faţă de ceea ce se gândeau ei, când întâmpină adesea foametea (pentru că un părinte trece adesea prin aşa ceva), aceşti copii, sună acasă la mămica şi cer să se întoarcă acasă ori dacă nu, caută altă biserică de alt cult, pentru a putea avea condiţii: maşină, casă, etc.
Singurul drept al părintelui de la Locașul Duhului Sfânt este acela de a servi şi de a binecuvânta viaţa celorlalţi. El trebuie să salveze sufletele din infern, să vindece şi să elibereze oamenii. Singurul drept pe care îl au preoţii de la Locașul Duhului Sfânt este răsplata care îi aşteaptă în Noul Ierusalim.
Mulţi pot spune că preoţii pierd pentru că sunt ceea ce sunt când defapt ei câştigă.
Astăzi, fiind ucenic (lucrător) doar, mă bucur de tot ceea ce am: de maşini, de case, de firme ş.a.m.d. Însă, sunt conştient că preoţii mei care nu au nimic din toate astea, se bucură de un privilegiu mult mai mare decât al meu şi anume, ei stau pe altar. Asta este ceva mult mai bun şi mult mai preţios, decât a avea o întreagă lume la picioare. Este mai preţios decât dacă ai avea toţi banii din această lume în mâinile tale.
Ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!
Material realizat şi expus de Lucrătorul Carlos Alberto
Deixe o seu comentário