Episcopul Edir Macedo

Astfel de lucruri m-au făcut să tremur…

La începutul acestui an, eu și o vecină am avut o neîțelegere. Lucram într-un spital, mergeam la facultate, trebuia să am grijă de casă, mergeam la PTU, eram coordonatoare de proiect, în fine, lucrurile erau pline de agitație. Și nu aveam un timp separat pentru Dumnezeu, aceste sarcini nu erau pentru Dumnezeu, deveniseră deja o rutină, erau obligații.

Într-una din acele zile, când mergeam în spatele casei pentru a hrăni puii, vecina mea și fiica ei, care erau însărcinate, râdeau și strigau, au spus ceva ce am înțeles ca fiind o indirectă. În acest moment, cu adevărat, am ieșit din duh, care nu mai era. Deja mă iritasem cu multe lucruri, o perioadă m-am rugat pentru ele, dar nu am putut înghiți sau să uit ceea ce am auzit în acea zi. Nu m-am gândit, am spus doar tot ce mi-a venit în minte, am acuzat-o de lucruri pe care le știam despre ea și ea mi-a spus lucruri pe care nu mi le amintesc…

Timpul a trecut, m-am rugat pentru ea, dar nu m-am mai uitat la ea și nici ea nu s-a uitat la mine. Ea și fiica ei și-au pierdut bebelușii.

Într-o zi, fiica ei a fost internată la spitalul în care lucram. După avortul spontan, fiica vecinei mele a luat prea multe medicamente eliberate pe bază de rețetă. Au încercat să o salveze, dar nu a fost posibil, ea s-a sinucis.

Nu eram la locul respectiv. Când am ajuns acasă, un alt vecin m-a întrebat dacă știu că fiica vecinei mele s-a sinucis. Ea era fata despre care vorbea toată lumea că a fost internată de urgență. Nu știu ce s-a întâmplat în capul meu, dar m-am gândit doar la momentele în care am văzut-o în stație, ea mergea să vadă psihiatrul, dar eu nu am lăsat niciodată mândria. Am fost foarte rea și m-am înrăutățit după aceea. Și după toate acestea, tot nu puteam vorbi cu vecina mea.

Am părăsit acel spital, m-am mutat într-un alt oraș, dar nu mi-am vândut acea casă. Din cauza pandemiei, a trebuit să ne întoarcem la casa unde suntem vecini, iar soțul ei a plecat, și-a trimis copiii la rude și timp de 3 zile a fost singură acasă.

Locuim în case de lemn, unde auzim totul, chiar fără să intenționăm, dar cred că Dumnezeu mi-a permis să văd tot ce i s-a întâmplat, pentru că durerea ei a început să mă deranjeze.

M-am întors diferită, am încetat să fiu coordonatoare de proiect, m-am oprit și m-am evaluat, deoarece nu eram în măsură să ajut pe nimeni. Am început să urmăresc meditațiile, care mă hrăneau cu adevărat, dar aveam ceva rău în mine, se simțea amar, știi?

Am vorbit cu preotul din orașul meu, asta nu mă lăsa să dorm, tăcerea din casa ei mă chinuia mai mult decât râsul și muzica tare pe care o auzeam înainte. Am vrut să știu cum se descurcă, dar nu am putut, am simțit că sunt legată de mândria mea.

Preotul mi-a spus să merg la ea și să cer iertare. I-am spus că, atunci când m-am dus să vorbesc cu ea, am rămas în spatele peretelui ei, aruncând o privire și nu am putut, așa că am fugit înăuntru. Parcă îmi era teamă de reacția ei. Era slabă, fuma țigară după țigară, era terminată. Am plâns și m-am gândit: „De ce îmi pasă atât de mult?”

El mi-a spus, fă un post și vei reuși. Pe 21 august, nu voi uita niciodată, era ora 11:15, ea întindea haine, sosisem de la Biserică, era vineri. Am sunat-o și i-am cerut iertare.

Când am vorbit, ea s-a prăbușit plângând, a spus că este aniversarea morții fiicei sale, că și-a trimis soțul departe, că copiii erau cu rudele și că a scris deja o scrisoare, că avea medicamente pentru depresie deja pregătite pe masă, tocmai avea să-și întindă hainele, să lase casa curată și scrisoarea spunea ce să facă cu lucrurile ei. Îmi amintesc doar că a spus că a recunoscut că greșește, dar că nu știe să vorbească, că nu are nimic de care să mă ierte și că vrea doar să-și vadă fiica.

În acel moment, am rugat-o să vină cu mine la Biserică, am mers la slujba de la prânz, preotul a vorbit cu ea, a spus că nu-și va mai lua viața. A mers duminică, sâmbătă soțul ei a venit acasă. Duminică, când ne-am întors de la Biserică, ea a spus că vor sosi copiii ei. Ea merge în continuare la biserică și nu am cuvinte care să descrie bucuria de a o vedea acolo.

Nu pot schimba trecutul și nici nu-i pot aduce fiica înapoi, dar o pot ajuta să trăiască cu el, așa cum am făcut, pentru că este un fapt. Pur și simplu nu mai vreau să cad de la credință, iar meditațiile m-au ajutat să văd că fac greșeli, cu mine, cu Dumnezeu, cu toată lumea din jurul meu.

M-am uitat în mine și apar tot mai multe lucruri. Dar eu îl am pe Dumnezeu și vă am pe voi, așa că vorbiți, fără teamă. Oameni ca mine se îmbunătățesc pentru Dumnezeu, începem să ne vedem cum suntem. Oameni ca mine: cu capul mare, cu capul dur, cu capul gros și religios, plini de ei înșiși, crezând că fac totul bine, se simt foarte sfinte. Noi, care îl rușinam pe Domnul Iisus, ducând oamenii în iad, pentru că asta am făcut. Într-adevăr, fata asta s-a sinucis pentru că nu L-a văzut pe Dumnezeu în mine.

Ea a văzut totul dar mai puțin pe Domnul Iisus. L-a văzut pe diavol când m-am supărat și m-am certat, făcând un scandal cu mama ei. Dar astăzi, mulțumită lui Dumnezeu și adevărurilor spuse în meditații, mă văd pe mine.

Iisus urma să se întoarcă, iar cei înșelați aici trebuiau doar să spună: „urmăriți spectacolul, urmăriți-mă cum urc”. Dar, cu siguranță, cine am crezut că va rămâne va urca. Pentru că atunci când suntem răi, vedem defecte în toată lumea, cu excepția noastră. Suntem prea exigenți cu ceilalți, dar suntem farisei adevărați.

Eram putredă, o groapă era mai curată decât mine și încă nu sunt nimic, dar măcar am învățat locul meu. Doar că, pe lângă faptul că știu acest lucru, am aflat că pot schimba aceste lucruri mărunte despre care se vorbește în meditații, pentru că am început bine, dar au fost aceste detalii știute, dar dacă relaxam,  ajungeam să mă rătăcesc în interiorul casei lui Dumnezeu.